Cele șapte minuni ale lumii antice este o listă bine-cunoscută a șapte edificii din antichitate. Lista era în principal un ghid turistic pentru călătorii din lumea antică ce voiau să vadă cele mai cunoscute destinații din acea perioadă.
Marea Piramidă din Gizeh
Marea Piramidă din Gizeh este localizată pe Platoul Gizeh - orașul Gizeh, necropola anticului Memphis, actualmente parte a capitalei Cairo.
Marea Piramidă din Gizeh a fost cea mai înaltă construcție din lume mai mult de 43 de secole, până în secolul al XIX-lea în 1889 când a fost construit Turnul Eiffel. Avea, la început, 146 m (azi 138 m) înălțime, latura de 227 m și cuprinde 2.521.000 m cubi de piatră. Fețele piramidei erau placate cu plăci șlefuite din calcar. A fost construită de faraonul Khufu din a IV-a Dinastie, în jurul anului 2560 î.Hr. pentru a servi drept mormânt acestuia.
Potrivit lui Herodot, construcția ei ar fi durat peste douăzeci de ani și la ea ar fi lucrat 100.000 de oameni. Întâi a fost pregătit locul de amplasare și au fost transportate blocurile de piatră. Atunci era folosit un proiect pentru exteriorul piramidei, o șlefuire ce a dispărut de-a lungul timpului. Deși încă nu se știe exact cum au fost așezate blocurile de piatră, au existat mai mult teorii: una din aceste teorii se referă la construirea unei rampe drepte sau în spirală, ce era înălțată pe măsură ce se ridica piramida. Această rampă, îmbrăcată cu noroi și apă, ușura transportarea blocurilor împinse (sau trase) la locul lor. O altă teorie sugerează că blocurile de piatră erau puse la locul lor folosind pârghii lungi.
În ultimii ani s-au mai descoperit încă trei sau patru camere, în apropiere de camera funerară, într-una fiind corabia regală, iar celelalte sunt în curs de explorare, dezvăluind poate ultimele secrete ale Marii Piramide: tezaurul și mumia faraonului.
Desi este cea mai veche dintre cele 7 minuni, Marea Piramida este singura care poate fi admirata si in prezent. Astăzi, Marea Piramidă este inclusă, împreună cu celelalte piramide și cu Sfinxul, în regiunea turistică a Platoului Gizeh. De asemenea, în zona aceasta se află muzeul ce găzduiește misterioasa Barcă Solară, descoperită abia în 1954, lângă partea de sud a piramidei. Această barcă se presupune că a purtat corpul lui Khufu în ultima sa călătorie, înainte de a fi înmormântat în piramidă. Se poate de asemenea să fi servit și ca mijloc de transport în viața de apoi, conform credințelor antice egiptene.

Grădinile suspendate ale Semiramidei
Grădinile suspendate ale Semiramidei sau, mai corect, Grădinile suspendate din Babilon au fost construite de regele Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Ch.) pentru una din soțiile sale, Amytis sau Amuhea. Ele figurau în antichitate printre cele Șapte minuni ale lumii antice. După o veche legendă, răspândită în special de scriitorii greci, ar avea o origine mult anterioară: ele ar fi fost construite de regele Ninus întemeietorul orașelor Ninive și Babilon, pentru soția sa Semiramida (sau Semiramis). După informațiile istoricului Diodor din Sicilia, uriașele grădini ocupau o suprafață de 15000 m² și se ridicau în patru terase până la 77 metri înălțime. Pe terase erau plantați arbori din mai multe specii, unii dintre ei fiind înalți de 24 metri. Erau udați de pompecilindrice, al căror secret nu se cunoaște încă. Sub terase, sprijinite pe mai multe coloane, se găseau camere răcoroase pentru familia regală. După unele relatări, se pare că vestitele grădini au fost dărâmate de perși, în timpul ocupării Babilonului.
Descrierea Babilonului de către Herodot corespunde, cu unele rectificări, cu rezultatul săpăturilor arheologice. Orașul avea mai multe ziduri de incintă, dispuse concentric. Orașul propriu-zis era cuprins în interiorul primei incinte, care avea latura de aprox. 1700 metri, și avea două cartiere, unul care cuprindea palatul regal, iar celălalt templul zeului Enlil (sau Bel, după denumirea semită), ambele pe malul stâng al Eufratului.
În colțul de nord-est al palatului, lângă poarta zeiței Iștar, se aflau grădinile suspendate. După cum spune Diodor din Sicilia - repetând probabil cele spuse deCtesias, a cărui operă s-a pierdut - grădinile au fost construite de Nabucodonosor pentru una din soțiile sale, Amytis, fiica regelui Cyaxares al Mezilor, care regreta peisajul muntos, cu vegetație bogată al ținutului natal. Atribuirea grădinilor reginei Semiramida este cu mare probabilitate de domeniul legendei. Calificativul"suspendat", care însoțește numele acestor grădini, se datoreaza relatărilor în limbile gracă sau latină. În limba greacă cuvântul "kremastos" (κρεμαστος) și în latină cuvântul "pensilis" are o dublă semnificație: un obiect sau o construcție care atârnă ("suspendat"), sau o construcție susținută de coloane și arcade, o terasă, în general un obiect susținut la o anumită înălțime.
Cea mai completă descriere a grădinilor se datorește lui Diodor din Sicilia, care arată că ele se compuneau din terase etajate în amfiteatru, cu o latură de aprox. 123 m. Terasele erau susținute de ziduri de piatră, construite la o distanță de trei metri unele de altele. Spațiile dintre ziduri era acoperit cu bolți realizate din blocuri de piatră. Pe aceste blocuri era așezat un strat de trestie îmbibat în asfalt, deasupra trestiei urma un dublu rând de cărămizi arse, legate între ele cu mortar deipsos, acoperite cu foi de plumb, pentru a desăvârși izolarea hidrofugă. Peste foile de plumb era un strat de pământ, de grosime suficientă pentru ca să poată prinde rădăcinile celor mai mari arbori. Diodor spune: "...Terasele erau pline de plante de toate felurile, în stare să încânte vederea prin mărimea și frumusețea lor".
În grosimea teraselor erau amenajate galerii și camere, care primeau lumina lateral, pe o singură latură, în așa fel încât galeriile și camerele de la un anumit nivel aveau în față priveliștea unei grădini, care se rezema pe terasele nivelului inferior.
Pentru stropitul grădinilor se foloseau mașini hidraulice, care urcau apa din Eufrat la diferitele niveluri. Pe sub rădăcinile plantelor erau o serie de canale, care umezeau neîncetat pământul. Datorită posibilităților întreținerii unei continue umidități, pe terase au putut să crească nu numai bogate partere de flori, dar și pomi fructiferi, anumite specii de tamarix, palmieri etc.
Templul zeiței Artemis din Efes
Templul zeiței Artemis din Efes (în greacă: Artemision, lat. Artemisium), cunoscut și ca „Templul Dianei”, a fost un edificiu antic grec construit pentru zeița Artemis. Templul a fost ridicat în anul 550 î.Hr. în Efes, oraș aflat atunci pe teritoriul imperiului babilonian. Templul zeiței Artemis din Efes se află 50 km la sud de orașul Izmir,Turcia. Din templul original, considerat una din cele șapte minuni ale lumii nu au rămas decât puține relicve.
Templul a fost construit timp de 120 de ani de către împăratul Adrian cel Mare. Clădirea a fost lată de 51 m și de 105 m lungime. 127 de coloane de 18 m înălțime susțineau acoperișul. În interiorul templului se afla statuia de 2 m a zeiței Artemis, acoperită cu aur și argint.

La 22 iulie 356 î.Hr., templul a ars într-un incediu, se spune că un om numit Herostratus a aprins focul, și că și el a murit în foc. Istoria acestui om este una din cele mai dramatice și pline de învățăminte din antichitate. El nu se deosebea prin nimic de semenii săi însă, în dorința de a se menține în conștiința oamenilor și în istorie, comite această crimă. De aici a luat naștere expresia "Slavă lui Herostrate" . Legenda spune că în noaptea în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea ocupată cu nașterea lui și nu a avut grijă de templu.
În 356 templul a fost reconstruit de către cetățenii orașului Efes, dar a fost dărâmat odată cu apariția creștinismului.
Statuia lui Zeus din Olympia
Statuia lui Zeus este una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, sculptată după tehnica criselefantină, în fildeș ornată cu aur și având o structură internă din lemn. Statuia, cu o înălțime estimată la aproximativ 12 m, a fost realizată de cătresculptorul Phidias în preajma anului 435 î.Hr. în orașul Olympia din Grecia. Pentru adăpostirea statuii a fost construit untemplu.
Se crede că în anul 394 d.Hr. statuia a fost transportată la Constantinopol, unde avea să fie distrusă de un incendiu în anul475.
În 1958 a fost descoperit la Olympia și atelierul lui Phidias unde s-a lucrat la realizarea statuii și au putut fi identificate câteva din tehnicile de lucru (ulterior atelierul a fost transformat într-o bazilică creștină, în prezent ruinată).
Din măreața statuie ridicată lui Zeus la Olympia nu a rămas decât soclul. Aspectul ei ar fi rămas necunoscut, dacă Pausanias nu ne-ar fi lăsat bogata și amănunțita sa descriere.
Statuia avea înălțimea de aprox. 12 m, iar soclul nu depășea 14 m, înfățișându-l pe Zeus așezat pe un tron cu un spătar înalt, bogat decorat. În mâna dreaptă ținea o Victorie, lucrată în fildeș și aur, capul era încununat cu ramuri de măslin. În mâna stângă, Zeus ținea un sceptru pe care stătea un vultur de aur. O mantie îi cădea de pe umeri și-i acoperea picioarele. Părțile corpului neacoperite erau de fildeș, picioarele erau rezemate pe un taburet, susținut în cele patru colțuri de sfincși de aur.
Tronul era bogat decorat, policrom, cu abanos, bronz, fildeș, aur, pietre prețioase și picturi. Pausanias descrie în amănunt toate picturile care împodobeau tronul și care reprezentau lupte legendare, figuri de zei și chiar scene din jocurile olimpice. Astfel, sub sfincșii care susțineau brațele tronului erau basoreliefuri care-i înfățișau pe Apollo și pe Artemis omorând copiii Niobei, pe traverse erau reprezentate lupte ale lui Heracles și ale lui Tezeu cu amazoanele, pe soclu, Afrodita ieșea din spuma mării.

Expresia feței lui Zeus imprima privitorului o profundă emoție. Forța și în același timp seninătatea au impresionat pe toți cei care au privit statuia și a căror părere s-a păstrat ca mărturie scrisă.
În fața statuii exista un bazin care conținea uleiul necesar întreținerii, având în același timp și rolul unei enorme oglinzi în care se reflecta statuia.
Publicul nu se putea apropia de statuie, nici nu o putea vedea în în fiecare zi. Antioh al IV-lea Epifanul (175 - 164 î.Ch.), regele Siriei elenistice, a oferit templului o draperie de purpură, care a fost montată în fața statuii și nu era îndepărtată decât la solemnități.
Lumina care pătrundea în templu și cea dată de flacăra parfumurilor care ardeau pe trepiede de bronz, era suficientă pentru a îmbrățișa toată măreția statuii. Umbre și lumini jucau pe sandalele de aur, prin cutele mantiei bogat drapate, pe torsul palid de fildeș, pierzându-se pe fața calmă și fruntea senină, în ochii care concentrau toată viața statuii.
Mausoleul din Halicarnas
Mausoleul din Halicarnas (azi Bodrum, Turcia) a fost opera arhitecților Pytheos și Satyros și a sculptorilor Scopas șiTimotheos. Mausoleul poartă numele guvernatorului local Mausol, care a fost guvernatorul (satrapul sau regele) provincieielenistice Caria (377-353 î.Ch.) pentru care fusese destinat, ca mormânt-templu. Acest monument arhitectural a fost considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.
Regiunea, importantă din punct de vedere strategic pentru navigația din Mediterana orientală, era adeseori teatrul unor conflicte militare. În anul 556 î.Ch., regele Persiei Cyrus al II-lea a cucerit această zonă, care îi oferea acces direct la mare. Imperiul său se întindea la est până la fluviul Indus, la nord până la țărmurile Mării Negre și la sud până la Oceanul Indian. Imperiul nu putea sa aibă un guvern centralizat, din cauza situației mijloacelor de transport și de comunicare din acea vreme. Regii perși puneau în locul lor un guvernator regional, numit satrap. Începând din anul 377 î.Ch., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coastă, din sud-vestul Asiei Mici. Tatăl sau, satrapul Hekatominos, contribuise la înflorirea economică aportului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a îngrijit să lase moștenire orașului un monument nepieritor, în amintirea tatălui său și a sa, pe locurile unde ei au funcționat ca guvernatori. Prieten al culturii elene, el i-a chemat pe arhitecții Satyros și Phytheos și pe sculptorii Scopas și Timotheos, toți din Grecia.

Colosul din Rodos
Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă construită în antichitate pe insula Rhodos din Grecia, una din cele șapte minuni ale lumii. Statuia îl înfățișa pe zeul grec al Soarelui, Helios, și măsura între 32 și 36 de m. Construcția s-ar fi realizat în 12 ani și ar fi fost finalizată în anul 282 î.H. După unii, străjuia intrarea în portul din insulă. Conform cercetărilor mai noi, s-ar fi aflat aproximativ pe locul unde în prezent este intrarea în Castelul Templierilor.
Rhodos devine în anul 408 î.H. capitala mai multor teritorii unite și un important port comercial. Se bazează pe un aliat (Ptolemeu I al Egiptului). Macedonenii încearcă să rupă acestă alianță, însă locuitorii din Rhodos sunt uniți și rezistă asediului. Colosul din Rhodos a fost construit în cinstea zeului soarelui, Helios, ca mulțumire pentru protecția locuitorilor în timpul asediului. Chares din Lindos, un sculptor de pe această insulă, a fost angajat pentru construcția statuii. Statuia ar fi străjuit intrarea în port timp de 56 de ani. Când soarele răsărea dimineața, se reflecta în suprafața de bronz și făcea ca figura zeului să strălucească. În 225 î.H., în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. După prăbușirea statuii, locuitorii din Rhodos au vrut să o reconstruiască, primind chiar o ofertă de la Ptolemeu al III-lea, însă un oracol le-a interzis. După ce arabii au cucerit insula în anul 653, statuia a fost vândută de către aceștia unui evreu din Siria, care a cărat-o pe 900 de cămile, după cum spune legenda.

Statuia era construită din bronz și întărită ulterior cu fier și piatră. Se spune că au fost folosite 15 tone de bronz și 9 tone de fier, însă calculele arată că aceste cantități au fost chiar mai mari. Avea o înălțime de 33 m și stătea pe un soclu înalt de 15 m. Teoria că acest colos stătea cu câte un picior pe fiecare mal al portului este doar o legendă, pentru că în nici o scriere nu se specifică acest lucru. Se crede că ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a construit Statuia Libertății din SUA.
Legenda spune ca atunci cand sculptorului Chares i s-a aratat un mic defect al statuii, acesta s-a sinucis.
Farul din Alexandria
Farul din Alexandria a fost construit în secolul al III-lea î.Hr. în Egipt pe insula Pharos de lângă orașul antic Alexandria (de la această insulă provine și cuvântul românesc „far”). La început farul a fost doar un simbol al portului, apoi a devenit indicator pentru marinari.
Farul avea o înălțime între 115 și 135 de metri și a fost pentru mult timp cea mai mare clădire făcută de om. Antipater din Sidon l-a numit între cele șapte minuni ale lumii.
Țărmul Alexandriei era prea periculos pentru navele care treceau pe acolo, așa s-a născut ideea de a construi ceva care să indice drumul corect către port.
În anul 290 î.Hr. regele Egiptului Ptolemeu I Soter a început construcția farului, care a fost terminată după moartea lui de către fiul său, Ptolemeu al II-lea Philadelphus.
Farul a fost construit după concepția architectului Sostratus. Legenda spune că regele Ptolemeu i-ar fi interzis lui Sostratus să-și pune numele pe construcție, dar Sostratus a scris pe baza farului „Eu Sostratus, fiul lui Dexiphanes din Chinidai, ofer această operă Zeilor Navigatori și oamenilor care călătoresc pe mări”.
A fost construit din blocuri uriașe de marmură albă și avea trei niveluri separate. Baza farului avea o formă pătrată și era înaltă de 55.9 m. În mijloc secțiunea farului era de formă octogonală, era gol pe dinăuntru și avea o înălțime de 30 de metri. Din interior ieșeau flăcări care nu se stingeau niciodată, luminând atât noaptea cât și ziua și făcând vizibil drumul spre port. Partea de sus avea o formă de cerc și era înaltă de 7 metri. Se spunea că flacăra se vedea de la 50-60 km depărtare.

În 956 e.n. un cutremur a zguduit farul, dar nu a făcut mari stricăciuni. Apoi în 1303 și 1323 două mari cutremure au distrus farul. În 1994 aproape de orașul Alexandria niște scafandri au găsit în mare ruinele farului.